A compătimi

Mila care rămâne sus

Reversul compătimirii nu e ura — e mila care nu se pleacă. Cuvântul poartă un com-, un „cu", un „împreună" — dar în mila-de-sus el minte: nu ești cu celălalt, ești deasupra lui, și te prefaci că împarți ceea ce, de fapt, doar privești. Două lucruri tăiate unul de altul — tu sus, el jos — și o vorbă care spune că stați alături.

Are un vocabular al ei, în care fiecare gingășie spune altceva decât pare:

Nerăbdarea inimii

Stefan Zweig a numit-o, în Ungeduld des Herzens, nerăbdarea inimii: mila sentimentală care nu vrea, în fond, decât să scape cât mai iute de disconfortul de a vedea pe altul suferind. „Îmi pare rău de tine" înseamnă, prea des, „mă tulbură să te privesc — fă să treacă". Se grăbește, vrea scena încheiată, dă ceva ca să se poată retrage împăcată.

E o milă care se îngrijește, în ascuns, de propria ei tulburare. Nu-l ușurează pe el; se ușurează pe sine. Cea dintâi milă te scapă pe tine de povară. A doua îl poartă pe el.

Când „săracul de el" e o coborâre a lui, nu a ta

Nietzsche a lovit fără cruțare în Mitleid — mila care micșorează pe amândoi. Pe cel milostivit, fiindcă îl preface într-un caz, un „săracul de el", un om mai mic. Pe cel ce se milostivește, fiindcă îl umflă în superioritatea lui blândă.

Nota rece e corectă, și trebuie ținută: el osândește exact mila-de-sus. (Doar că merge prea departe — aruncă odată cu ea și compasiunea coborâtă, umăr la umăr, pe care n-o mai deosebește. Lama lui taie curat contrafacerea; din păcate, taie și originalul.)

Una coboară și te așază alături.
Cealaltă te lasă jos și urcă înapoi.

Cel privit de sus o simte

Iar cel privit de sus simte înălțimea. Omul cu mâna în ghips, căruia i se pun sticlele pe bandă cu o vorbă prea dulce, se închide. Golul pe care milostivul îl păstrează — treapta lui neplecată — se simte, de jos, ca un zid.

E aceeași rană pe care am întâlnit-o la ajutor: primești mai greu decât dai, și primești și mai greu de la cineva care ți-o întinde de sus. Compasiunea adevărată nu micșorează niciodată — te așază alături. Mila-de-sus micșorează întotdeauna — îți spune „împreună" și pleacă mai sus decât a venit.

Mila ca piedestal

Și dincolo de toate, cea mai rece: mila întoarsă în podoabă. Aici nu suferința celuilalt mai stă în centru — ci bunătatea ta, arătată pe fondul ei. „Uite ce milostiv sunt." Celălalt devine prilej: treapta pe care urci ca să fii văzut sus.

Aici com--ul nu mai e doar minciună — e unealtă. Durerea lui îți slujește înălțimea. E mila care are nevoie ca el să rămână jos, ca tu să pari sus. Nu mai e nici măcar milă — e o oglindă în care te privești, cu el drept ramă.