kriticos · a cerceta · a întreba · a înțelege
Dosar · a treia grindă a nădejdii
dez- „desfacere" (← lat. dis-) + nădejde · sin. desperare ← lat. dēspērāre („departe de spes") · antonim: a nădăjdui
Nu cazi prin stâlp. Cazi fiindcă n-o mai pui pe niciunul.
Deznădejde nu are rădăcină proprie — e nădejdea cu un prefix pus înainte. Dez- (vechi des-, din latinescul dis-) desface, ia înapoi, întoarce. Deznădejdea nu strică nădejdea; o retrage.
Cealaltă filieră spune același lucru în latină: sinonimul desperare vine din dēspērāre = dē- „departe de" + spērāre. Două limbi, un singur gest — nădejdea, respectiv speranța, desfăcută. Iar dicționarul așază antonimul fără ocol: contrariul deznădejdii e chiar nădejdea.
Dacă nădejdea e a pune greutatea pe un reazem, deznădejdea e a o lua de pe oricare. Nu o punere greșită. O ne-punere.
Aici e deosebirea de cealaltă grindă. La amăgire, cazi prin — stâlpul era pictat, te-ai rezemat pe ce nu ținea. La deznădejde, cazi în jos — nu mai e niciun stâlp sub tine, fiindcă nu mai pui greutatea pe nimic.
Doi oameni au căzut deopotrivă în aceeași noapte. Unul a plâns și a rămas — a mai lăsat greutatea pe o mână, fie și pe mâna plânsului. Celălalt a lăsat-o jos de tot, și s-a dus. Nu greșeala i-a despărțit; amândoi greșiseră la fel. I-a despărțit dacă au mai pus greutatea pe ceva, după.
Și partea cea mai grea: adesea stâlpul ținea. Deznădejdea nu vine numai când reazemele s-au surpat toate — vine când mâna cu care te-ai fi prins e tocmai cea pe care o lași.
Are o vecină foarte veche, care-i deschide ușa: acedia (gr. ἀκηδία, „ne-păsarea", ne-grija). Părinții pustiei — Evagrie, apoi Cassian — au numit-o „demonul de amiază" (Ps. 90, 6), duhul care lovește la ceasul greu al zilei.
Nu-ți spune „ești rău" — asta ar fi încă o măsură, ceva de îndreptat. Îți spune „degeaba". Nu te împinge spre o faptă; scoate rostul din orice faptă. E lâncezeala care golește — și golul e prima treaptă spre a nu mai pune greutatea nicăieri. Acedia moaie mâna; deznădejdea o lasă.
Aici se închide axa — și se vede că era, de la-nceput, un lucru știut demult. Nădejdea, ca orice virtute din satul acesta, nu are un singur viciu, ci două: unul prin lipsă, unul prin exces. Toma din Aquino le pune față în față (Summa, II-II, 20–21):
— deznădejdea (desperatio): renunți la binele bun ca la ceva de neatins. Retragi greutatea. Cazi în jos.
— prezumția (praesumptio): îl aștepți fără calea spre el — exact amăgirea, stâlpul pictat, nădejdea deșartă. Cazi prin.
Nădejdea stă la mijloc: nu prea puțin, nu pe ce nu ține, ci greutatea lăsată exact unde reazemul rabdă. Cele trei grinzi ale acestei pagini sunt, de fapt, o singură cumpănă.
Deznădejdea se deghizează adesea în lucruri respectabile. Se dă drept smerenie („n-am dreptul să mai sper"), drept luciditate („doar văd lucrurile cum sunt"). Dar smerenia pune greutatea pe un reazem mai înalt, nu o aruncă; iar luciditatea numără reazemele, nu le taie pe toate deodată.
Vocabularul se recunoaște — și, dedesubt, ce face de fapt:
„sunt realist"am hotărât că nu mai încerc · „las' că știu eu cum se termină"nu mai verific · „n-are rost"am pus jos greutatea.
Amăgirea îți dă un stâlp și așteaptă.
Deznădejdea îți ia și stâlpul care ținea.
Cel ce a plâns și a rămas nu avea o nădejde mare. Avea una cât un fir: a mai lăsat greutatea pe ceva — pe plâns, pe o față ținută minte, pe mila de mâine. Atât. Ieșirea din deznădejde nu e o certitudine regăsită; e greutatea pusă înapoi pe un singur fir, până se mai adună câteva.
Și rareori o pui singur. A treia grindă nu se ridică din propria putere — de-aceea se leagă de ajutor, unde partea grea nu e a da, ci a primi. A îngădui cuiva să-ți țină greutatea o vreme nu e capitulare. E numele cel mai simplu al nădejdii.
A treia grindă nu se ridică singură. Se ridică cu o mână împrumutată.