A înnegri

I

Termenul

A înnegri înseamnă, la propriu, a picta ceva mai negru decât e. E contrafacerea cantității — geamăna „umflatei” de la durere, cea care spune mai mult decât rana. Aici, cineva își pictează abisul mai adânc decât îl are: își întunecă chipul, ca să pară că a coborât unde n-a coborât.

Nu e minciuna negurii. E minciuna măsurii negurii: linia dată drept mai jos decât e cu adevărat.

II

Boala adevărată e fără dramă

Depresia reală nu e o coborâre teatrală. E o linie plată: fără gust, fără greutate, fără culoare — și, mai ales, fără spectacol. Cel care e cu adevărat înăuntru rareori o poate rosti; e prea amorțit ca s-o dramatizeze. Groaza ei nu e adâncimea pitorească, ci platitudinea: nimic nu se mai întâmplă.

William Styron, care a trecut prin ea, protesta tocmai împotriva podoabei: spunea că boala e străină, de neînțeles din afară, și că cei ce n-au trăit-o cred greșit că o cunosc. Nu e melancolia frumoasă a cărții — e tăcerea seacă a nimicului.

Ce e cu adevărat în negură tace. Ce se dă în spectacol s-a mai putut sui pe scenă.

III

Industria negurii frumoase

În jurul bolii mute crește un negoț. Mitul geniului saturnian — de ce toți oamenii mari sunt melancolici — scos din vechea Problemă și lipit pe orice tristețe, ca s-o facă să pară alegere de spirite alese. Melancolia purtată ca marcă. Negura vândută ca profunzime. Suferința etalată drept certificat de adâncime.

Susan Sontag arăta, în Boala ca metaforă, cum înfășurarea unei boli în romanțe și metafore o falsifică și îl împovărează pe bolnav: boala devine caracter, iar caracterul devine vină ori merit. A înnegri e chiar asta — a preface un simptom într-o podoabă.

IV

Umbra chiar și a celui cinstit

Aici lama trebuie ținută cu grijă, fiindcă pericolul nu vine doar de la impostor. Chiar și mărturia onestă are o umbră: cine scrie despre abis prea frumos îl poate auri fără să vrea. Pagina limpede despre negură poate ajunge, tocmai prin limpezimea ei, mai atrăgătoare decât negura însăși — și cine o citește pleacă vrând, pe undeva, adâncimea care a produs-o.

Nu e o vină, e o primejdie. De aceea săpătura aceasta se ferește să facă din boală un giuvaier: preferă linia plată, seacă, adevărată, în locul abisului decorativ. Frumusețea nu e interzisă — dar nu i se îngăduie să pună aur peste o groapă.

V

Cea mai rece celulă — furtul

Răul cel mai adânc al înnegririi nu e ridicolul ei. E că fură de la cel adevărat. Când toată lumea a învățat că suferința profundă e dramatică, dă pe dinafară, „se vede” — atunci cel cu adevărat bolnav, care zace plat și mut, pare că „n-are nimic”. Parada acoperă tăcerea, exact ca la durere: gălăgia celui ce pozează îneacă mutul de lângă ea, și-l lasă nevăzut, necrezut, nesocotit.

Și mai e un furt, pe dos: patologizarea melancoliei reale. A lipi cuvântul „boală” pe orice tristețe adâncă și onestă — a face din adâncimea unui om un diagnostic — e cealaltă față a aceleiași nedreptăți. Una fură drama de la boală; cealaltă fură demnitatea de la tristețe.