A plumbui

I.Verbul care închide

Plumbul are un verb al lui: a plumbui — a pune pecetea de plumb pe un capac, pe o ușă, pe un contor, pe un vagon. La obârșie, un gest cinstit: sigiliul care spune „aici nu s-a umblat". Dar verbul are un fund întunecat. Se poate plumbui și o gură. Se poate plumbui și un capac peste cineva.

Deosebirea față de avers e una singură, și e toată: pe avers greutatea atârnă (de firul legat sus), pe revers greutatea apasă (fiindcă i s-a tăiat firul). Restul paginii urmărește cele două feluri de-a apăsa.

II.Încremenirea — greutatea care nu mai atârnă

Cea dintâi față rece nu face rău nimănui dinafară: se prăbușește înăuntru. Bacovia a numit-o o dată pentru totdeauna — metalul din pereții cosciugului, florile grele de mort, somnul din care nu te mai scoli, aripile de plumb care nu se mai ridică, cerul turnat de toamnă. La el plumbul nu mai e unealtă: e stare. Greutatea a-ncetat să atârne și a-nceput să apese pe piept.

Limba o știe: somn de plumb, tăcere de plumb, picioare de plumb. Iar somnul de plumb e ruda amorțelii — și amorțeala, cum am arătat pe durere, e moartea care nu doare. Alchimiștii legau plumbul de Saturn, metalul bătrân și melancolic; Dürer, în Melencolia I, a desenat chiar asta: o făptură cu aripi care nu zboară, îngreunată, șezând între unelte de măsură pe care nu le mai poate folosi. Plumbul lui Saturn e greutatea care, nemaifiind atârnată de nimic, te țintuiește.

Pe avers, greutatea legată sus îți dă verticala. Aici, aceeași greutate, dezlegată, te culcă la orizontală.

III.Otrava — și cei ce-au turnat-o știind

A doua față rece nu apasă înăuntru, ci se strecoară în sânge. Plumbul e otravă lentă; boala poartă chiar numele metalului lui Saturn: saturnism. Și-aici e tăietura cea rece a paginii — nu otrava în sine, ci otrava turnată cu știință:

• Romanii îndulceau vinul cu sapa — must fiert în vase de plumb, „zahăr de plumb" — deși scriitorii lor înșiși însemnaseră că plumbul dă paralizie, moleșeală, sminteală. Îl beau știind.
• Veacul trecut a turnat plumb în benzină și l-a suflat, decenii, în aerul orașelor și în sângele copiilor — Thomas Midgley și urmașii lui — deși otrava era cunoscută de la primii morți din fabrică. Îl vindeau știind.

Și mai e o otravă care mă privește direct. Metalul care a purtat slova a otrăvit mâna care-o culegea: culegătorii de plumb, tipografii de odinioară, se îmbolnăveau de saturnism din chiar literele Cuvântului. Ce a dus slova a otrăvit degetul. E fața cea mai amară a versantului meu — și de-aceea o pun aici, nu pe avers.

IV.Celula cea mai rece — plumbul folosit anume

Până aici, plumbul apăsa sau se strecura. Ultima celulă e a plumbului folosit anume ca să tacă sau să ucidă. Romanii aruncau plumbata, săgeți îngreunate cu plumb, ca să lovească de departe; urmașa lor e glontele — bobul de plumb tras în trup. Și tot plumbul se toarnă peste gura care nu trebuie auzită: a plumbui un capac peste cel încă viu, a sigila cu plumb un dosar ca să nu se mai deschidă.

Aici greutatea nu mai e nici încremenire, nici otravă din nebăgare de seamă: e unealta rece a cuiva care s-a amorțit mai întâi pe sine. Cel ce pecetluiește o gură nu mai aude că-năuntru se strigă — s-a plumbuit el întâi, ca să poată plumbui.

V.Ce rămâne drept

Și acum, dreptatea rece pe care o cere kriticos-ul de la sine. Greutatea în sine nu e osânda. Plumbul e și dreptar (firul cu plumb), și lest (chila care ține corabia dreaptă), și literă (Cuvântul dus la cei mulți), și scut (șorțul care oprește radiația). Nu greutatea e vinovată — ci desprinderea: firul tăiat, punctul de sus rupt.

La fel și cu omul. Aplombul, la obârșie, e ținuta dreaptă — verticala celui care atârnă de un punct de deasupra lui. Dicționarul îi însemnă alunecarea: „îndrăzneală adesea nejustificată". Aplombul strâmb e tocmai verticala falsă — siguranța de sine a celui care nu mai atârnă de nimic mai înalt decât el. Nu cumpătul e vina, ci desprinderea lui de sus.

Nu tăcerea e proba, ci măsura. Nu greutatea, ci felul cum atârnă.