A poseda

Când „ești al meu” încetează să mai însemne iubire.

• „copilul meu”.
• „mama mea”.
• „tatăl meu”.
• „soția mea”.
• „soțul meu”.
• „familia mea”.

Nimic nefiresc.

Pronumele posesiv nu exprimă întotdeauna posesia.

De cele mai multe ori exprimă legătura.

Dar există un punct aproape invizibil în care „al meu” încetează să descrie relația și începe să pretindă proprietatea.

De acolo lucrurile se schimbă.

Ce înseamnă „a poseda”?

DEX definește verbul a poseda, în primul său sens, prin a avea ceva în proprietate sau în stăpânire, a dispune de ceva, a stăpâni. Româna l-a preluat din francezul posséder.

Este un verb perfect firesc când vorbim despre lucruri.

• Poți poseda un teren.
• O clădire.
• Un obiect.
• Un drept patrimonial.

Poți „poseda” cunoștințe, într-un sens figurat.

Dar omul creează o problemă.

Pentru că persoana nu este lucru.

O persoană poate fi iubită, respectată, crescută, protejată, însoțită, ascultată, dorită, aleasă.

„Este copilul meu”

Da.

Este copilul tău.

Tocmai de aceea ai responsabilitate.

Ai obligația de a-l hrăni. De a-l proteja. De a-l educa. De a-i păzi dezvoltarea.

Constituția României vorbește explicit despre dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor, iar Codul civil reia responsabilitatea părinților pentru creșterea și educarea lor.

Observați cuvântul:

îndatorire.

Copilul nu îți este dat ca proprietate.

Îți este dat în răspundere.

„Eu te-am făcut”

Nu chiar.

Ai participat la venirea unui om în lume.

Nu ai fabricat un obiect.

Copilul nu este produsul părintelui.

Nu este proiectul lui de imagine.

Nu este certificatul lui de succes.

Nu este continuarea obligatorie a carierei pe care părintele n-a reușit s-o aibă.

Nu este instrumentul prin care părinții trebuie să rămână împreună.

Nu este mediatorul conflictelor dintre adulți.

Nu este confidentul exclusiv al mamei sau tatălui.

Nu este înlocuitorul partenerului absent.

Nu este pensie emoțională pentru bătrânețe.

Și nu este debitorul unei facturi pe care nu a semnat-o.

„După tot ce am făcut pentru tine...”

Poate fi începutul unei dureri adevărate.

Părinții fac sacrificii reale.

Renunță la somn. La bani. La timp. La oportunități.

Se tem. Muncesc. Uneori își împing propriile nevoi în spate ani întregi.

Recunoștința copilului adult poate fi frumoasă.

Dar există o diferență între recunoștință și datorie impusă retrospectiv.

În clipa în care spui:

ceea ce ceri nu mai este recunoștință.

Este plată.

Iar iubirea începe să semene cu un împrumut despre ale cărui condiții debitorul nu a fost informat.

Controlul rareori se prezintă ca „control”

De obicei vine îmbrăcat mai frumos.

• „Îmi fac griji pentru tine.”
• „Eu știu cum este lumea.”
• „O fac pentru binele tău.”
• „Te cunosc mai bine decât te cunoști tu.”
• „Nu vreau să suferi.”
• „Ascultă-mă că sunt mama ta.”
• „Ascultă-mă că sunt tatăl tău.”

Toate aceste propoziții pot fi perfect sincere.

Uneori părintele chiar știe ceva ce copilul nu știe. Uneori partenerul chiar vede un pericol. Uneori grija cere intervenție.

Problema nu este grija.

Testul lui „nu”

Poate că una dintre cele mai bune întrebări pentru orice relație apropiată este aceasta:

Ce se întâmplă când celălalt îmi spune „nu”?

Îl ascult?

Încerc să înțeleg?

Argumentez?

Mă supăr, dar îi recunosc dreptul de a alege?

Sau...

• retrag iubirea?
• ameninț?
• umilesc?
• îi amintesc cât îmi datorează?
• îl declar nerecunoscător?
• îl pedepsesc prin tăcere?
• îl exclud?
• îi spun că „nu mai este copilul meu”?
• îi controlez banii?
• telefonul?
• prietenii?
• viața?

Acolo începe să se vadă diferența dintre relație și posesie.

Iubim omul sau comportamentul pe care îl produce?

Aceasta este întrebarea incomodă.

„Te iubesc.”

Bine.

Dar ce se întâmplă dacă omul iubit nu votează ca mine?

Nu se roagă ca mine?

Nu alege profesia pe care o vreau eu?

Nu se căsătorește cu persoana pe care aș fi ales-o eu?

Nu locuiește unde vreau eu?

Nu îmi răspunde imediat?

Nu își crește copiii exact ca mine?

Nu îmi oferă acces la fiecare lucru din viața lui?

Poate că uneori nu iubim persoana.

Și confundăm cele două.

Familia ca sistem

În perspectiva sistemică, familia este o rețea de relații interdependente.

Schimbarea unui membru poate produce reacții în ceilalți.

Un echilibru poate fi neplăcut și totuși familiar.

De aceea, când unul dintre oameni începe să se schimbe, întregul sistem poate reacționa.

• „Ce ai pățit?”
• „Nu mai ești tu.”
• „Cine ți-a băgat ideile astea în cap?”
• „De când ai început să pui condiții?”
• „Te-a schimbat cineva.”

Uneori persoana chiar se schimbă într-un mod rău.

Dar alteori se petrece ceva mult mai simplu:

Iar pentru cine era obișnuit cu lipsa lor, limitele pot părea agresiune.

„Așa suntem noi”

Familiile transmit cultură.

Sociologia descrie familia drept unul dintre locurile centrale în care copilul învață norme, valori, roluri și comportamente sociale.

Și astfel trec din generație în generație propoziții.

• „Bărbatul nu plânge.”
• „Femeia rabdă.”
• „Copilul nu răspunde adultului.”
• „Nu spui ce se întâmplă în casă.”
• „Noi nu divorțăm.”
• „Noi nu cerem ajutor.”
• „Trebuie să rămâi lângă familie orice s-ar întâmpla.”
• „Ce-o să spună lumea?”

După suficient timp, nimeni nu mai știe cine a spus primul propoziția.

Devine tradiție.

Apoi tradiția devine argument.

Secretul și intimitatea nu sunt același lucru

Orice familie are dreptul la intimitate.

Nu fiecare ceartă trebuie povestită tuturor. Nu fiecare vulnerabilitate trebuie expusă.

Există lucruri care aparțin spațiului intim.

Dar:

• „Ne faci de râs.”
• „Ne distrugi familia.”
• „Spală-ți rufele în familie.”
• „Ce se întâmplă aici rămâne aici.”

Aceste propoziții pot transforma ideea de familie într-un zid.

Organizația Mondială a Sănătății tratează maltratarea copilului, violența în familie, disfuncțiile relaționale și practicile parentale dure drept probleme reale de sănătate și protecție, nu drept comportamente devenite acceptabile pentru că se petrec acasă.

„Sângele apă nu se face”

Probabil că nu.

Dar nici sângele nu spală orice.

Rudenia este o legătură reală. Uneori foarte puternică.

Dar nu este certificat de impecabilitate morală.

Mama poate greși. Tatăl poate greși. Copilul poate greși. Fratele poate greși. Bunicul poate greși. Soțul poate greși. Soția poate greși.

„Trebuie să ierți. Este familie.”

Iertarea este una dintre cele mai importante experiențe umane.

Dar tocmai de aceea nu trebuie falsificată.

Iertarea nu este amnezie.

Nu este negarea răului.

Nu înseamnă că o faptă nu mai are consecințe.

Nu înseamnă obligația de a continua aceeași relație în aceleași condiții.

Nu înseamnă că cel care a făcut răul primește automat din nou acces la cel rănit pentru că a rostit „suntem familie”.

Poți ierta și pune distanță.

Poți renunța la răzbunare și păstra o limită.

Poți dori binele cuiva fără să-i mai pui viața ta în mâini.

Iubirea și controlul seamănă uneori

Amândouă întreabă:

„Unde ești?”

Amândouă observă.

Amândouă se îngrijorează.

Amândouă pot suna.

Amândouă pot spune: „Îmi pasă.”

Diferența apare mai târziu.

Iubirea întreabă unde ești pentru că vrea să știe dacă ești bine.

Controlul întreabă unde ești pentru că nu suportă să nu știe.

Iubirea oferă ajutor.

Controlul cere raport.

Iubirea încearcă să influențeze.

Controlul trebuie să decidă.

Iubirea poate suporta diferența.

Controlul percepe diferența drept amenințare.

Posesivitatea în cuplu

„Este soția mea.”

„Este soțul meu.”

Din nou, limbaj firesc.

Dar căsătoria nu este transfer de proprietate.

Constituția României și Codul civil consacră egalitatea soților.

Intimitatea nu anulează persoana.

Căsătoria nu înseamnă că trupul celuilalt devine bun aflat în proprietate.

Nu înseamnă că fiecare conversație trebuie inspectată.

Nu înseamnă că toate prieteniile devin concesii acordate de partener.

Nu înseamnă că gândurile trebuie autorizate.

Apropierea poate fi uriașă.

Gelozia nu măsoară iubirea

Gelozia poate apărea într-o relație de iubire.

Poate veni din teamă. Nesiguranță. Experiențe anterioare. Pierderea încrederii.

Dar intensitatea geloziei nu poate fi folosită ca unitate de măsură pentru intensitatea iubirii.

„Sunt gelos pentru că te iubesc prea mult.”

Poate că mă tem prea mult. Poate că nu am încredere. Poate că vreau să controlez. Poate că toate coexistă cu iubirea.

Dar simplul fapt că sentimentul meu este puternic nu transformă orice comportament produs de acel sentiment în ceva legitim.

Copilul trebuie să poată pleca

Există un paradox extraordinar al creșterii.

Părintele petrece ani întregi construind siguranța copilului tocmai pentru ca acel copil să poată deveni independent.

Îl hrănește ca într-o zi să se hrănească singur.

Îi leagă șireturile ca într-o zi să nu mai aibă nevoie.

Îl conduce de mână ca într-o zi să traverseze singur.

Îl ajută să decidă ca într-o zi să poată decide fără el.

În Facerea, după afirmația că „nu este bine să fie omul singur”, apare și desprinderea:

Despărțirea nu este neapărat opusul familiei.

Poate fi împlinirea ei.

Părintele nu crește un copil pentru sine

Îl crește pentru viață.

Aceasta poate fi una dintre cele mai dureroase propoziții pentru un părinte.

Pentru că viața copilului îl va duce în locuri în care părintele poate că nu va mai fi centrul.

Va iubi alți oameni.

Va avea alte priorități.

Va lua decizii greșite.

Va lua decizii bune cu care părintele nu este de acord.

Va întemeia poate propria familie.

Și tocmai atunci se vede ceva:

am crescut un om?

Sau am încercat să construiesc o extensie a mea?

A lăsa liber nu înseamnă a abandona

Există și extrema opusă.

„Este liber să facă ce vrea.”

Spus despre un copil mic, nu este iubire matură.

Copilul are nevoie de limite. De reguli. De protecție. De un adult capabil să spună „nu”.

Nici într-un cuplu libertatea nu înseamnă indiferență.

Relațiile presupun responsabilități. Promisiuni. Consecințe. Compromisuri.

Problema nu este existența limitei.

Problema este pentru cine există limita.

Limita sănătoasă protejează persoana sau relația.

Controlul protejează puterea celui care controlează.

Și există încă o diferență:

Creșterea celuilalt poate durea

Adevărul acesta nu trebuie cosmetizat.

Copilul care pleacă poate lăsa o casă goală.

Partenerul care descoperă o nouă preocupare poate speria.

Omul care învață să spună „nu” poate schimba o relație veche.

Uneori libertatea celuilalt doare.

Uneori dovedește doar că trebuie să învățăm o nouă formă de relație cu el.

Hristos nu transformă rudenia în idol

Creștinismul cinstește familia profund.

Dar refuză să transforme sângele în criteriul suprem.

Când Hristos este întrebat indirect despre mama și frații Lui, extinde rudenia către cei care fac voia Tatălui — Matei 12:48–50.

Familia este importantă.

Dar adevărul nu aparține familiei.

Dumnezeu nu aparține familiei.

„Al meu”

Poate că nu trebuie să renunțăm deloc la aceste cuvinte.

• Copilul meu.
• Mama mea.
• Tatăl meu.
• Soția mea.
• Soțul meu.
• Familia mea.

Sunt frumoase.

Dar trebuie să știm ce înseamnă acel „meu”.

Nu: „îmi aparține”.

Ci: „avem o legătură.”

Nu: „pot face ce vreau cu el”.

Ci: „am o răspundere față de el.”

Nu: „trebuie să devină ceea ce doresc”.

Ci: „vreau să-l ajut să devină omul pe care îl poate deveni.”

Ești dintre noi. Nu ești al nostru.

Poate că aici se vede întreaga diferență.

Familia sănătoasă spune:

„Ești dintre noi.”

Posesia spune:

„Ești al nostru.”

Familia spune: „Ai unde să te întorci.”

Posesia spune: „N-ai voie să pleci.”

Familia spune: „Nu sunt de acord cu tine.”

Posesia spune: „N-ai voie să fii diferit.”

Familia spune: „Mi-e teamă pentru tine.”

Posesia spune: „De aceea voi decide eu.”

Familia spune: „Te iubesc.”

Posesia spune: „Dovedește-mi că meriți să continui să fii iubit.”

A poseda

Posesia vrea să păstreze.

Iubirea vrea să crească.

Posesia întreabă:

„Cum fac să nu-l pierd?”

Iubirea întreabă:

„Ce îi face bine?”

Posesia se teme de libertatea celuilalt.

Iubirea poate suferi din cauza ei, dar știe că fără libertate nu mai iubește o persoană.

Iubește o conformare.

Reversul

Există un gest simplu.

Îi iei mâna cuiva.

Poți s-o ții.

Sau poți s-o strângi.

Din afară, pentru o clipă, gestul seamănă.

Dar celălalt știe imediat diferența.

De aceea poate că între iubire și posesie nu există o imagine mai bună:

Iubirea ține de mână.

Posesia strânge.

Și diferența este foarte simplă: