kriticos · a cerceta · a întreba · a înțelege — lamă
rom. a înstrăina = în- + străin ← lat. extrāneus „din afară"
DEX: (jur.) a aliena un bun · (refl.) a-și părăsi familia · (fig.) a pierde afecțiunea · „a sustrage, a fura"
doublet cu lat. aliēnāre ← alius „altul"
Același verb mută o proprietate și fură. Doar victima lui se schimbă.
Aversul, la tainainimii.ro/alienare, a arătat rana: firul apartenenței tăiat, omul făcut străin. Lama e altceva. Aici cineva nu pățește înstrăinarea — o face. Și tocmai fapta scoate la iveală ce ascunde cuvântul: că o legătură vie e apucată ca un lucru de trecut altuia.
Nu e nevoie de interpretare. La verbul a înstrăina, DEX pune, una sub alta, patru înțelesuri:
Limba a făcut, cu mult înaintea noastră, apropierea de care ne temem. A muta o proprietate și a fura stau sub același cuvânt care înseamnă și a pierde un om din inimă. Nu e o metaforă pe care o forțez eu; e ordinea intrării de dicționar.
Când obiectul verbului nu e o casă, ci un copil, verbul nu-și schimbă înțelesul. Doar află o victimă care poate să sângereze.
Fapta rece are o singură mișcare, repetată: tratezi o legătură ca pe un bun. O apuci cum apuci un act de vânzare — ceva ce poate fi ținut, refuzat, „dat", trecut peste un hotar. Copilul e mutat dintr-o „tabără" în alta; e refuzat unuia ca să fie „predat" celuilalt; e vorbit despre ca despre o miză, nu ca despre o ființă cu legături proprii.
Și, ca orice faptă rece, se îmbracă în cuvintele blânde ale contrariului ei. Iată tălmăcirea:
Nicio linie de sus nu e falsă întotdeauna. Un părinte chiar poate feri un copil de o primejdie adevărată — și atunci nu e înstrăinare, e ocrotire. Tăietura nu cade pe grijă; cade pe grija prefăcută în apucare: când „îl feresc" nu apără copilul de un rău, ci apără stăpânirea asupra lui.
Aici lama trebuie să taie în două direcții deodată, altfel minte. Sunt două adevăruri, și cinstea le cere pe amândouă:
Unu — fapta e reală, iar dreptul a numit-o. Prin Legea 123/2024 (care modifică Legea 272/2004), România definește „înstrăinarea părintească" ca formă a violenței psihologice — chiar acest verb, scris în lege — prin care un părinte „generează, acceptă sau folosește o situație în care copilul ajunge să manifeste reținere sau ostilitate" față de celălalt. Copilul are drept la legături personale nu doar cu ambii părinți, ci cu bunicii, frații, cu tot neamul lângă care a trăit (art. 17). Iar părintele are nu doar dreptul, ci datoria de a le ține (Cod civil, art. 262).
Doi — dar termenul „sindrom" e contestat, și e întors ca armă. „Sindromul alienării parentale" (Gardner, 1985) nu e diagnostic recunoscut: nu figurează în DSM-5, nu a fost primit în ICD-11 al OMS, iar Asociația Barourilor Americane l-a găsit fără temei științific. În sălile de judecată a fost folosit, uneori, exact pe dos: ca să scoată copii de la părinți care îi apărau, ca să stingă acuzații întemeiate de abuz — punând eticheta „a fost alienat" peste vocea reală a copilului.
Însuși cuvântul care ar trebui să apere un copil poate fi întors ca să-l predea celui de care fuge. Asta e răstălmăcirea — și e o faptă cu numele ei.
Aceasta e cusătura cu geamănul de alături, kriticos.ro/a-rastalmaci: hărțuirea prefăcută în „hărțuire", frica prefăcută în „alienare". Cine apucă primul termenul îl poartă împotriva celui pe care termenul ar trebui să-l apere.
Steaua de reper nu e nici „sindromul", nici lozinca strigată prima. E interesul superior al copilului — experiența lui adevărată, nu eticheta lipită peste ea. Și chiar legea își pune paza în chiar definiție: reținerea sau ostilitatea copilului contează ca înstrăinare numai dacă sunt „nejustificate sau disproporționate". Adică: întâi întrebăm dacă frica are un temei. Abia apoi vorbim de alienare.
Ce e al altuia se poate înstrăina. Ce e al copilului — legătura lui cu ai lui — e inalienabil. Cine o apucă nu-și exercită un drept de stăpân; fură ceva ce n-a fost niciodată al lui.