amăsura

Pe fața caldă, a măsura e a potrivi — a lua măsura unei haine ca să cadă pe trupul acela. Întors pe partea rece, verbul se desprinde de potrivire și rămâne doar cântărirea de sus. Dicționarul o spune fără ocol:

a măsura pe cineva din cap până-n picioare = a-l privi disprețuitor sau amenințător.DEX · sens figurat

Aici măsura nu mai slujește omul din față — îl cataloghează. E privirea care hotărăște dintr-o ochire cât faci, unde te așază, dacă meriți. Rigla scoasă din mâna meșterului și pusă în ochiul judecătorului. Nu mai măsori ca să faci ceva pe potrivă; măsori ca să ai verdict.

Grecii aveau chipul acestei boli. Procust — pe numele adevărat Damastes — ținea un han la drumul spre Atena și avea un pat de fier. Poftea drumețul să se culce și-l „potrivea” la pat: pe cel prea scurt îl întindea cu ciocanul, pe cel prea lung îl reteza. Toți intrau, până la urmă, în măsura patului. Niciunul nu ieșea viu.

Nu haina se croiește după om, ci omul după pat.

Asta face măsura ruptă de mijloc: nu mai e unealtă în slujba realului, ci pat la care realul e silit. Ce e prea bogat se taie, ce e prea sărac se umflă — numai cifra să iasă. E răsturnarea desăvârșită a croitorului: în loc să iei măsura omului, faci omul pe măsura riglei. Și, ca la Damastes, totul „încape” în cele din urmă — cu prețul a ceea ce a fost tăiat.

Protagoras a rostit una dintre cele mai mari vorbe ale filozofiei: „omul e măsura tuturor lucrurilor” (păstrată de Platon, în Theaitetos). Caldă, ea așază omul, nu abstracția, ca reper — măsura pe scara omului. Dar citită rece, se surpă: dacă fiecare om e măsura, atunci sunt tot atâtea rigle câți oameni, și niciuna peste care ne-am putea înțelege. Adevărul devine „ce mi se pare mie”, iar puterea hotărăște a cui riglă se aplică.

Asta e cealaltă cădere a măsurii — nu patul care silește pe toți la un tipar, ci risipirea în tot atâtea tipare câte guri. Amândouă pierd același lucru: un mijloc comun, ceva la care rigla să se raporteze dincolo de cel ce-o ține. Fără el, măsura nu mai măsoară nimic — doar impune sau se ceartă.

Boala noastră e mai blândă la chip și mai întinsă. Jerry Muller, în Tirania indicatorilor (2018), o numește: obsesia de a măsura tot, de a plăti și pedepsi după cifră, sfârșește prin a strica exact ce voia să dreagă — oamenii încep să lucreze pentru număr, nu pentru lucru. E legea lui Goodhart: când o măsură devine țintă, încetează să mai fie o măsură bună.

James C. Scott, în Seeing Like a State, arată de unde vine pofta: ca să stăpânești ceva de sus, trebuie mai întâi să-l faci „lizibil” — să tai din el tot ce nu intră în tabel. Pădurea vie devine metri cubi; satul devine cadastru; omul devine dosar. Ce nu se măsoară e retezat din câmpul vederii, ca marginile drumețului la patul lui Procust.

Și de-aici, un pas până la „a lua măsuri” — sensul pe care dicționarul îl trece la „figurat: dispoziții, precauțiune”. Ce fac regimurile când „iau măsuri” e chiar asta: strâng realul până intră în plan. Rigla ajunsă putere.

La capătul de tot, măsura se face armă la propriu. Dicționarul păstrează și sensul acesta, fără să clipească:

a măsura pe cineva pe spinare = a bate; a aplica cuiva lovituri, pedepse.DEX

Rigla care lovește. E ultima treaptă a verbului desprins de potrivire: de la a cântări din priviri, la a sili la pat, la a lovi. Iar cel ce măsoară așa s-a rupt mai întâi el de mijloc — a amorțit la ce e viu în celălalt, altfel n-ar putea să-l taie senin. Ca la durerea provocată: lovitura nu mai cioplește, nu mai zidește — doar sfărâmă.

Numele românesc al acestei boli vine chiar dintr-o carte: Verlust der Mitte — „pierderea mijlocului” — tălmăcită Pierderea Măsurii. A scris-o Hans Sedlmayr, istoric de artă austriac. Titlul spune un adevăr — dar cine îl rostește merită privit drept.

Sedlmayr a intrat în partidul nazist austriac încă din 1930 — devreme și din convingere, înainte ca presiunea să-i împingă pe alții — și, după Anschluss, s-a reînscris. Și-a păstrat catedra de la Viena în timp ce colegi evrei își pierdeau posturile; abia în 1945 a fost înlăturat pentru asta. Iar cartea, croită din prelegeri ținute între 1934 și 1944, e citită azi ca un manifest reacționar: măsoară arta modernă după un tipar dinainte hotărât și declară bolnav — „degenerat”, în vorba epocii — tot ce nu încape în el.

Ceea ce e, dacă te uiți bine, chiar patul lui Procust. Omul care plângea „pierderea măsurii” ținea el însuși rigla ca pe o menghină: nu lua măsura artei ca s-o înțeleagă, ci o croia după un ideal și reteza ce prisosea. Titlul lui numește o pierdere adevărată; autorul lui e o pildă a ei.

Nu citez omul fiindcă a fost fără pată. Citez cuvântul fiindcă e mai mare decât cel care l-a scris.

Și tot aici se vede ce se pierde cu adevărat. Nu rigla — riglă avem mai multă ca oricând. Se pierde nemăsuratul din centru, mijlocul acela în jurul căruia măsura avea ce măsura. Pierzi centrul viu, și rigla rămâne fără obiect: se întoarce pe om și-l taie la patul ei.