„Se gudură și pleacă.”
Aceeași coadă. Dar câinele o mișcă dintr-un sine întreg, iar lingușitorul dintr-unul șters. Pe fața caldă, gudurarea e credința revărsată în trup; aici, pe lamă, e credința rămasă fără sine — gestul iubirii, golit de cel ce iubește. A se gudura nu e a iubi. E a te face mic ca să capeți — până când, făcându-te nimic, nu mai rămâne nimeni căruia să i se dea ceva.
A gudura vine din adâncul dacic al limbii — din substratul de dinaintea latinei (înrudit cu albanezul gudulis). Iar când s-a căutat pentru el o rădăcină latină, ghicelile s-au despărțit în două, și tocmai despărțirea e moneda: unii au trimis la cauda, coada; alții la gaudere, bucuria. Coadă ori bucurie — exact avers și revers.
Și nu-i o ciudățenie românească. Patru limbi care n-au vorbit niciodată între ele au făcut, fiecare pe cont propriu, lingușitorul din câinele fericit care dă din coadă: latinescul adulari („a se gudura, ca un câine, a da din coadă” → adulație; și aici furca — ori „spre coadă”, ori din avidus, lacom); englezescul to fawn (din „a se bucura” → coada câinelui → „a se târî”); grecescul sainein („a da din coadă”, și „a linguși”). Iar rădăcina, în cele mai multe, e bucuria. Va să zică gudurarea e bucurie stricată, veselie făcută unealtă. Omenirea a știut dintotdeauna, chiar în cuvintele ei, că gudureala face din om un câine.
Psihologia numără patru feluri în care ne apărăm de primejdie: lupta, fuga, încremenirea — și gudurarea. La rădăcină stă un mecanism străvechi de milă: lupul care-și arată grumazul gol oprește colții celuilalt lup; supunerea dezarmează mânia. De-aceea, pentru mulți oameni, gudureala nu e o ticăloșie de caracter, ci o rană — felul în care un copil a învățat, lângă un adult primejdios, că scăparea lui stă în a împăca. Nu viță — supraviețuire; iar cel care s-a gudurat de frică e de plâns, nu de disprețuit.
Dar aici e răsucirea rece: frâna milei se rupe la cei cruzi. Lupul întreg la minte nu mușcă grumazul oferit; omul rău, da. La el, burta arătată nu cheamă mila — o ațâță. Supunerea îl însemnează pe cel slab drept pradă. De-aceea gudureala în fața unui om crud nu-l îmblânzește, ci îl hrănește: e gestul care ar trebui să trezească mila, întins tocmai către singura făptură care n-o are.
Aici e miezul rece. Cel ce se gudură mereu ajunge un ecou: n-are glasul lui, ci pe-al celuilalt; nu părerea lui, ci pe-a celui mare; nu ce vrea el, ci ce-i place aceluia. Ține-o destul, și te scobești pe dinăuntru până nu mai e nimeni acasă.
Gudurarea șterge exact sinele care ar fi putut fi iubit. Nu poți iubi o oglindă — nu-i nimeni în ea.
Ca să fii iubit, trebuie mai întâi să fii cineva. Iar gudurarea e tocmai neputința — ori refuzul — de-a fi cineva, îmbrăcată în devotament. Cel ce se face nimic ca să fie luat în seamă a ales singura cale care-l face de negăsit. De-aici și numele lamei: slugărnicie — nu prea multă iubire, ci prea puțin sine.
Cea mai veche și cea mai de sus încercare: ce se întâmplă când omul se gudură nu în fața altui om, ci în fața lui Dumnezeu.
Cartea lui Iov pe asta se învârte. Pârâșul Îl întreabă: „oare degeaba se teme Iov de Tine?” — adică: credința lui e curată, ori e gudureală interesată (firește că-I e credincios, doar l-ai umplut de daruri)? Ia-i osul, și vezi. Iar Iov trece proba tocmai fiindcă își ține și sinele, și lătratul: se ceartă cu Dumnezeu, cere socoteală, refuză să se ploconească și să mintă mărturisind păcate pe care nu le are — iar la sfârșit Dumnezeu îi dă dreptate lui, împotriva prietenilor cu vorbe evlavioase și netede, care se guduraseră teologic.
Rabia din Basra a rostit-o și mai tăios: se ruga să nu-L slujească pe Dumnezeu nici de frica iadului, nici din pofta raiului — altfel, spunea, ar fi o slugă mișelă, o slugă rea care slujește pentru plată — ci pentru El însuși. Iar prorocii tunaseră demult același lucru: milă vreau, nu jertfă — Dumnezeu leapădă tocmai darul-lingușire și cere inima frântă, adevărată. Fiindcă singurul care nu poate fi lingușit e El: rugăciunea care se gudură — „Doamne, Doamne” — e tocmai cea care nu se aude.
Până acum, gudurarea se rănea mai ales pe sine. Aici începe să rănească în afară.
Otrava celui gudurat. Lingușirea nu-l lasă întreg nici pe cel căruia i se face. Ea îi umflă idolul, îl închide între ecouri, îl surzește la adevăr. Gudureala e o sită care alungă tocmai pe cei drepți și-i păstrează pe lingăi — iar omul mare, împresurat de linge-blide, ajunge să-i izgonească pe singurii care-l mai iubeau destul cât să-l latre. Cel ce se lasă gudurat se face, la rândul lui, mic.
Gudurarea rece. Iar la fundul de tot nu stă rana din pruncie, ci calculul: cel ce se gudură nu din frică, ci din socoteală — care poartă supunerea ca pe o unealtă, urcă pe ea și pleacă spre un idol mai mare. Acela nu mai simte nici măcar propriul dispreț: s-a amorțit pe sine (aceeași amorțeală ca la durerea nesimțită) ca să poată da din coadă senin. Rana e de plâns; calculul, nu. „Se gudură și pleacă.”
„Se gudură și pleacă.”
Câinele se gudură și rămâne el însuși; omul se gudură și se pierde. Coada care cerșește dă totul și nu primește nimic — fiindcă șterge tocmai pe cel căruia i s-ar fi putut da ceva. Umflă un idol care se prăbușește, și pleacă spre altul. Atâta ține minte: latră, și rămâi cineva.
Lama asta nu taie în tot ce se pleacă. Gudurarea câinelui e nevinovăție — el e pe deplin el însuși, iar bucuria lui e curată. Cel care s-a gudurat de frică, lângă cineva primejdios, e de plâns, nu de disprețuit: aceea e supraviețuire. Iar căldura, blândețea, cinstirea a ceea ce merită cinstit nu sunt slugărnicie — a te pleca înaintea celui cu adevărat vrednic nu e a te șterge. Vina nu e plecarea, ci desprinderea: sinele vândut și lătratul tăcut, pentru un os. Proba nu e răceala, ci măsura sinelui — nu „nu iubi”, ci „rămâi cineva iubind”. Cine se pleacă și încă latră adevărul nu se gudură; se închină.