Kriticos · dosar · a sfida
a sfida
reversul — obrăznicia care se costumează în curaj
Aceeași credință ruptă. Dar ruptă în jos, nu în sus.
Ce spune rădăcina
A sfida, din it. sfidare = disfidare, dis- + fidare: a rupe credința, a lepăda legământul de încredere. Rădăcina, fides.
Termenul nu spune nimic despre curaj. Spune doar atât: o legătură a fost călcată — și călcată la vedere.
Ce poartă reversul
Reversul poartă hainele aversului. Ce în față era curaj obrăznicie, ce era principiu ifos, ce era sinceritate dispreț provocator.
Alexandru Vlahuță a prins costumul exact: „un ifos de sfidare și… o obrăznicie… la oameni care nu mai au nimic de pierdut". Sfidarea joasă nu înfruntă un pericol. Și-l inventează, ca să pară că-l brăvează.
Nu gestul — direcția
Deosebirea nu e în gest, e în țintă. Cel care sfidează în sus — puterea, tirania, moartea — se ridică. Cel care sfidează în jos — pe cel slab, legea, bunul-simț, adevărul — se coboară și numește coborârea curaj.
„Atitudinea… de sfidare a realității", scria Liviu Rebreanu, „poate să-i pericliteze averea și viața": nu vitejie, ci orbire costumată în vitejie.
Nu în bloc — concret
Același cuvânt, două greutăți. Și nu se cântărește în bloc, ci concret, după ce stă la capătul credinței rupte. Nu întrebi dacă e sfidare; întrebi pe cine sfidează. Sus, e demnitate. Jos, e ticăloșie.
Cine sare peste această întrebare — cine laudă „curajul" de a sfida fără să întrebe ce — a cumpărat costumul cu tot cu minciună.
Mănușa aruncată în jos
Mănușa se aruncă în față: gettare il guanto, ruperea formală a credinței înainte de sabie. Dar aici mănușa nu se aruncă în sus, spre cel mare. Se aruncă în jos, spre cel care n-o poate ridica.
Semnul dosarului: o măsură care se apleacă peste dreapta ei și nu se mai întoarce — aplecată nu spre înălțime, ci spre podea.
Sfidarea în sus e demnitate.
În jos, e obrăznicie costumată — și costumul se vede.