A deochea

Ochiul care ochește

Cuvântul se dă de gol în chiar alcătuirea lui. Deochi nu e „prin ochi", ci prin ochire — de + a ochi. A ochi înseamnă a ținti. De aceea, printre sinonimele populare ale verbului, dicționarul așază a săgeta: a lovi cu săgeata. Privirea prea aprinsă e deja pe jumătate lovitura.

Nu e o închipuire numai a bătrânilor noștri. Grecii credeau, cu Democrit și Plutarh, într-o „teorie a emisiei": ochiul nu primește lumea, o trimite — Plutarh scrie chiar despre raze pornite din invidie, ca niște săgeți otrăvite. În latină, invidia nu e o abstracțiune: e literalmente o privire asupra (in-videre) — a te uita împotriva. Invidia este un fel de a ținti.

Ce e prea privit se strică

Ochiul nu doar lovește — ieftinește. Dicționarul o scrie fără să clipească: figurat, despre vreme, a se deochea = a se strica. Iar loc deocheat a ajuns să însemne loc de proastă faimă. Deochiul nu sparge doar obiectul — îl pângărește.

Lucrul ținut sub văl rămâne întreg. Arătat prea mult, sorbit de prea mulți ochi, se profanează — coboară de la comoară la marfă. Este chiar tăișul pe care ostentația îl atinge dinspre partea cealaltă: măsura scoasă la vedere se ieftinește. Și e pata pe care a macula o lasă pe coala prea privită.

Din inima spurcată

Chiar Evanghelia poartă cuvântul. În lista faptelor ce ies din inima spurcată, Iisus numește ophthalmòs ponērós — „ochiul rău" (Marcu 7). Vechile traduceri îl păstrează așa; cele noi îl ocolesc, fiindcă lumea a uitat ce însemna. Pavel îi mustră pe galateni: „cine v-a fermecat?" — același verb al vrăjirii cu privirea.

Aici lentila rece cere onestitate. Nu unii oameni au un „dar" magic de a strica. Ochiul rău e numele a ceea ce fac cu privirea invidia, zgârcenia, dărnicia reținută — generozitatea trasă înapoi. Iar Părinții adaugă amănuntul care ne întoarce spre noi: cel care deoache, adesea nici nu-și dă seama. Ochiul care lovește nu se știe, de obicei, ochi rău.

Ne deocheam singuri lucrurile

Și acum tăietura pe care cuvântul o pregătea de la început. Ochiul care sparge ce iubim nu vine, cel mai adesea, din afară. E chiar frica noastră.

Când ai ceva prea frumos ca să fie adevărat, suspansul de a-l putea pierde devine de nesuportat — și o parte întunecată din tine ar prefera aproape să-l spargă singură, numai ca să încheie așteptarea, să reia frâul, să dovedească răul de care se teme. Dacă îl distrug eu, măcar l-am distrus eu — nu mi s-a făcut mie. O lovitură dată înainte, împotriva pierderii.

Scapi tocmai telefonul dorit un an. Spui vorba rea tocmai celui iubit. Nu din nepăsare — din prea-multă grijă, care se preface în strânsoare. Căci frica nu doar te sperie: îți arată mișcarea greșită, ți-o pune în mâini. Ca la ursul alb pe care ți se spune să nu-l gândești, „numai să nu-l scap" conține deja imaginea scăpării.

A ține din frică

Se strică nu din pricina fricii în sine, ci din clipa în care începi să ții lucrul din frică, în loc din iubire. Cu cât strângi mai tare nisipul în pumn, cu atât curge mai repede. Pumnul care păzește e chiar mâna care sparge; palma deschisă ține mai bine.

A deochea, la capătul cercetării, nu e o putere rea pe care o are altcineva. E ce face propria ta spaimă când ochește ce iubești mai tare. Frica de a pierde lucrul e ochiul rău care-l lovește.