orgoliu

Ireconstrucția

Cuvântul pe care îl cercetăm n-a fost scris niciodată. Îl știm din ecouri: vechea saxonă urgōl, germana înaltă veche urguol, engleza veche orgel — toate cu sensul „remarcabil, eminent”.

Steaua din față e semnul unei forme refăcute din renume, nu din pagină. Se potrivește: e chiar cuvântul care înseamnă a fi vorbit pe deasupra celorlalți. Ce ținem în mână nu e lucrul, ci faima lui.

IIprefixul

*ur- (din *uz-): afară, în afară din, dincolo, peste măsură. Nu „mândrie multă”, ci „dincolo de linie”.

Aici se așază familia. Smerenia — din мѣра, măsură — stă înăuntrul ei. Corupția e măsura ruptă. Orgoliul e măsura trecută. Nu e o metaforă pusă peste cuvânt: e prefixul însuși. Pe pagina asta, linia se desprinde de marginea ei ca să arate exact asta.

IIIglasul

Al doilea element ține de familia lui a striga, a cânta, a răsuna, a fermeca prin cântec (germanicul *galaną). De aici, nu „umflare de sine”, ci „cel vestit deasupra celorlalți” — cel făcut să răsune peste rest.

Orgoliul e acustic înainte să fie moral: un glas ținut mai sus decât corul. Smerenia e măsură tăcută; orgoliul e măsură care sună.

IValunecarea

Viciul nu se adaugă; e același cuvânt care se întoarce. Remarcabil → conștient de propria superioritate → mândru → trufaș → orgolios.

„A fi deosebit” devine „a se socoti mai presus” fără nicio ruptură, doar prin continuare. Nicăieri, între cele două, nu se vede tăietura.

Vfrații

Aici lentila rece dă de marginea ei. Cuvântul și-a păstrat strălucirea: în anglo-normandă, orguil însemna deopotrivă trufie și splendoare, pompă, forță arătată.

Iar cercul se închide — germanic „excelență”, franceză medievală „trufie”, franceză modernă „demnitate legitimă” (Corneille, 1637). Sensul bun și cel rău sunt frați: a fi deosebit și a te crede mai presus. Verdictul e că nu-i poți despărți.

VIrudele

Aceeași sămânță francică a răsărit în toate limbile din jur: occitană orguèlh, catalană orgull, spaniolă orgullo, portugheză orgulho, italiană orgoglio.

Latina avea superbia — și totuși limbile au întins mâna după cuvântul francilor, fiindcă el aducea ce superbia n-avea: prestigiu, strălucire, putere afișată.