Norocul are un preț.
Iar prețul, cândva, era o viață.

Termenul

Rădăcina lui noroc spune „ceea ce s-a rostit”. Dar sub soarta rostită stă o clauză mai veche, nescrisă: norocul nu e gratuit — se plătește. Nu dar, ci tocmeală.

Belșugul cere o contra-prestație, iar în imaginația arhaică moneda ultimă nu e banul, ci viața. Ce urmează nu e legendă cu tâlc; e chitanța, ținută în folclor.

Zidul

Jertfa de întemeiere — un om ucis și zidit ca o clădire să reziste. Eliade o spune la rece: ca să dureze, o construcție trebuie animată, iar sufletul nu se transferă decât printr-o moarte violentă; victima trăiește mai departe nu în trupul ei, ci în zid. Manole nu e poveste de dragoste; e un proces-verbal.

Și cuvântul tău e chiar acolo, în dosar: victima era socotită „norocoasă” — adică apuca să fie înjunghiată înainte de a fi zidită, nu îngropată de vie. La marginea asta, „noroc” înseamnă o moarte mai iute înăuntrul peretelui.

Comoara

Nici aurul nu se dă pe gratis. Ca să dai de o comoară, spune credința, jertfești o vită; comorile „ard” cu flăcări nevăzute, iar pământul unde nu crește nimic e semn că dedesubt zace una.

Bogăția stă, la propriu, pe o moarte: ca s-o iei, plătești paznicul îngropat. Averea și mortul, în aceeași groapă.

Tophetul

La scara cetății, tocmeala are nume: Baal Hammon, zeul rodului și al belșugului Cartaginei, îmbunat — la nevoie — prin copii. La tophet s-au dezgropat peste douăzeci de mii de urne cu rămășițe de prunci. Ritul, molk, era un contract: ofrande în schimbul binecuvântării.

Măsura îngropată

Pe recunoștință, măsura se întoarce; pe corupție, se rupe; pe inimă, se pleacă. Aici, ea se înfige și se pecetluiește — un fir cu plumb al cărui vârf e îngropat, a cărui citire e un trup. Verdictul: gramatica norocului cumpărat e do ut des, iar prețul ei se măsoară în vieți.

Aceeași lamă are un tăiș modern, care nu mai cere sânge, ci mărunțiș: Jocul. Cuțitul e același; s-a schimbat doar moneda.