kriticos · lamă · reversul
a orbi ← orb ← lat. orbus „văduvit, lipsit, orfan”
(rudă cu gr. orphós „orfan”).
În dicționar, tot a orbi: „a lua ochii”, „a amăgi”.
A orbi nu e a stinge lumina. E prea multă lumină, întoarsă spre sine.
Există o lumină care nu-ți arată nimic. Nu fiindcă e slabă — fiindcă e prea multă, și întoarsă spre sine. Te uiți drept în flacără și, câteva clipe, nu mai vezi camera.
Aceasta e cealaltă față a lumânării: aceeași ceară, aceeași flacără, același nume. Le desparte o singură întrebare — o porți mai departe, sau o strângi în palmă?
Se cheamă la fel o pierdere și un exces. Orb vine din latinescul orbus — „văduvit, lipsit”: cel orb e, în rădăcină, cel jefuit, cel căruia i s-a luat ceva. A orbi nu înseamnă doar a nu vedea; înseamnă a fi lipsit de vedere.
De aceea o lumină poate orbi la fel de bine ca bezna. Dicționarul o spune fără ocol: a orbi e și „a lua ochii”. Camera e plină de lumină, și tu nu mai vezi nimic — fiindcă lumina, în loc să-ți arate ceva, ți-a luat ochii. Te-a văduvit de tot ce-ai fi văzut prin ea.
Limba are un cuvânt exact pentru asta: fereastra oarbă (geamul orb) — o adâncitură în zid, făcută în forma unei ferestre, care nu se deschide nicăieri. Are chipul unei căi, dar e perete. Nu lasă lumina să treacă și nu vezi nimic prin ea.
Aici stă toată deosebirea dintre icoană și idol. Icoana e fereastră adevărată: privești prin ea, la ce e dincolo. Idolul e fereastră oarbă: te oprești la el, crezând că e drum. Lumânarea-icoană e lumina prin care vezi. Lumânarea-idol e flacăra la care te uiți — cea care nu vrea să-ți arate nimic, ci să te lumineze→să fie privită.
Alt idiom, aceeași rădăcină a falsului: cartușul orb — arată ca un glonț, face pocnetul, dar n-are proiectil. Tot gestul, nicio faptă.
Așa e lumânarea aprinsă ca plată. În chiar rădăcina ritului (ritus, din familia socotelii — „a număra”, „a plăti”) stă și tocmeala; de aici un singur pas: am aprins o lumânare→am plătit o taxă. Aprind ca să mi se cuvină; aprind ca semn de credință→ca să se vadă că am aprins. E quid pro quo întors spre cer — ca și cum cerul s-ar tocmi. Un cartuș orb: pocnet, fum, și niciun glonț de rugăciune.
Și încă unul, cel mai adânc: felinarul orb — cel care luminează numai înainte, lăsând în întuneric chiar pe cel ce-l poartă.
Acesta e chipul căderii. Lucifer înseamnă „purtător de lumină”, și nu a fost osândit fiindcă avea lumină. A căzut fiindcă a vrut-o pentru sine — să fie privit, nu s-o poarte mai departe. A oprit strălucirea la el. Iar lumina oprită la sine nu mai luminează pe nimeni — nici măcar pe cel ce-o ține. Purtătorul de lumină a rămas, ca felinarul orb, singur în beznă, cu toată strălucirea în mână.
nota rece
Nu flacăra e vinovată, și nici evlavia simplă. Cine aprinde o lumânare fără vorbe mari nu se închină la idol — poartă lumina cum poate, și bine face. Vina nu stă în ceară, ci într-o singură întoarcere: când o aprinzi ca să fii văzut, nu ca să vezi; ca să plătești, nu ca să te rogi. Verbul acesta nu taie rugăciunea. Taie doar întoarcerea ei spre sine.
verdict
A orbi e orbus — a văduvi. Lumina care se vrea privită te văduvește de tot ce-ai fi văzut prin ea: nu mai luminează, ia ochii. Iar cine strânge strălucirea în palmă rămâne, ca purtătorul ei, singur în întuneric.