a prejudeca

Pe fața caldă a axei, „dinainte” e providența — grija care aleargă înaintea ta ca să-ți pregătească un loc. Întoarce axa: același „dinainte” are un braț care nu pregătește nimic. Care se apleacă înainte doar ca să dea verdictul mai devreme. Care judecă înainte să privească. Îl numim cu un verb: a prejudeca.

I · verbul pe care dicționarul nu-l scrie

O faptă fără verb

Dicționarul îți dă substantivul — prejudecată — și o perifrază: „a avea prejudecăți”. Verbul faptei, a prejudeca, nu-l trece. (Trece doar a prejudicia = a păgubi — de care ne vom lovi îndată; și nu-i întâmplare.) Așa că-l torn aici, cum s-au turnat a plumbui, a auri, a mistifica: un verb pentru fapta de a judeca înainte de vreme.

Și, ca prejudecata însăși, verbul acesta există dinainte ca dicționarul să-l fi încuviințat. Forma face exact ce spune vorba.

II · praejudicium

A spune dreptul înainte

Prejudecată vine din latinescul praejudicium = prae („înainte”) + iudicium („judecată”). Iar iudicium vine din iudex, judecătorul — cuvânt făcut din ius („dreptul”) + dicere („a spune”).

Judecătorul e, la literă, „cel care spune dreptul”. A prejudeca e, atunci, a spune dreptul înainte — a rosti sentința mai înainte s-o fi câștigat cineva. Verdictul dat cu gura, pe negândite, înainte ca ochiul să fi privit.

III · legea care trăgea linia

Când prejudecata îi ia locul judecății

Ciudat: la romani, praejudicium nu era încă păcat. Era precedentul — pricina judecată cândva, care le arată judecătorilor de azi ce s-a mai hotărât. Sau ancheta prealabilă, lămurirea unui lucru înaintea procesului mare. Un pas cinstit — cât timp procesul venea după el.

Dar romanii înșiși au tras linia unde trebuie. Publilius Syrus o spune tăios:

Adică: prejudecata e nevinovată doar cât timp procesul încă vine după ea. Când prejudecata ține locul procesului — când „lămurirea prealabilă” se face sentința finală — acolo se rupe totul. Cicero a prins-o în faptă: despre un om, scrie el, „nu o prejudecată, ci de-a dreptul o judecată se socotea deja făcută” — îl condamnaseră sub numele nevinovat al anchetei.

Prejudecata e nevinovată doar cât timp procesul mai vine după ea. Când îi ia locul, e osândă.

IV · același cuvânt, despărțit în două

Prejudecata și prejudiciul

Aceeași praejudicium a intrat în română despărțită în două cuvinte — și puține perechi spun atâta:

În latina de mai târziu, praejudicium alunecase deja de la „precedent” la „daună, pagubă” — fiindcă o hotărâre dată dinainte îți strică pricina. Franceza le purta pe amândouă într-un cuvânt: prejudice = și prejudecată, și daună. La noi s-au despărțit, dar rădăcina le ține legate:

A prejudeca un om e a-i face un prejudiciu înainte să-l fi privit. Gândul e deja rana. De aceea verbul pe care dicționarul îl scrie — a prejudicia, a păgubi — și cel pe care nu-l scrie — a prejudeca — sunt frați din același tată: prejudecata e o pagubă care începe în cap.

V · balamaua: ante → anti

Fruntea care merge întâi, fruntea care stă împotrivă

Acum, tăietura de fund. Sub ante („înainte”) stă fruntea: *h₂ent-. Din aceeași frunte crește și fratele lui geamăn — grecescul anti, „față-n-față, împotrivă”. Fruntea care merge întâi (ante) e fruntea care se pune împotrivă (anti). A fi înaintea cuiva înseamnă a-l înfrunta — iar înfruntarea poate fi întâmpinare, sau poate fi război.

Aici e chiar inima faptei: a prejudeca = a-ți pune fruntea (părerea) înaintea omului și împotriva lui, mai înainte să-l fi privit. Ante și anti topite într-un singur gest. Nu e lama unui braț oarecare al axei — e balamaua, locul unde „înainte” se răsucește în „împotrivă”.

Și româna face, singură, același drum, cu propria ei frunte: frunte → a înfrunta. (Frunte vine din alt izvor — latinescul frons — dar merge exact pe unde a mers *h₂ent-: partea din față se face înfruntare.) Două limbi, aceeași alunecare.

Ante deschide drumul.
Anti îl zidește.
Aceeași frunte, aplecată înainte.