a cerceta · a întreba · a înțelege — versantul rece

A șmecheri

verbul căderii lui șmecher ‹ germ. Schmecker, «cel care gustă»

Șmecherul cunoaște ce-i bun — ca să-ți vândă ce-i rău.

Pe versantul cald, șmecherul e degustătorul: gustă ca să nu fie mințit. Aici, pe rece, se petrece răsturnarea. Palatul rămâne la fel de fin — dar nu mai gustă adevărul ca să-l știe. Îl gustă ca să-l contrafacă: ca să afle exact cât de bun trebuie să pară falsul ca să treacă. Același dar, întors cu tăișul spre tine.

ITermenul — răsturnarea

Iată ciudățenia care spune totul: limba n-a mai avut nevoie de un al doilea cuvânt. Pentru decență a trebuit să inventeze o mască — a părea. Pentru șmecher, viciul e chiar substantivul pus în mișcare. Nu există un cuvânt curat și unul murdar; e același cuvânt, conjugat. Ca și cum, la noi, a ști ce-i bun și a înșela ar fi fost dintotdeauna aceeași lucrare.

Iar când ne e rușine, ne dăm singuri var pe pereți. Am inventat un cuvânt dulce, de-acasă, ca să spunem aceeași șmecherie fără să roșim:

Descurcăreț e varul dulce peste igrasie: cuvântul curat, născocit ca să ne putem admira propria viclenie. Geamănul fals. Fraier e geamănul adevărat — fiindcă vine de undeva, a căzut, ca și șmecherul, pe aceeași poartă.

IIAre nevoie de fraier

Șmecherul nu produce nimic. Nu face vinul mai bun; îl botează. Nu urcă valoare în căruțe; o scoate. Trăiește din diferența — dintre cât pare și cât e — și diferența asta trebuie s-o suporte cineva. Cineva care s-a încrezut.

Și aici e cruzimea ascunsă în rădăcină. Fraierul, ți-am spus, e vărul lui prieten: cel binevoitor, deschis, care se dăruie. Șmecherul îl prădează exact pe cel deschis. Prada lui e încrederea însăși. Nu-l fură pe cel închis, pe cel bănuitor — n-are ce lua de la el. Îl fură pe cel care i-a întins mâna. Fiecare șmecherie reușită scoate puțină încredere din lume, și lumea rămasă e cu un grad mai rece, cu un grad mai greu de locuit.

IIIȚara de șmecheri

Cât timp e o excepție care bate un sistem prost, îl iubim pe Păcală. Otrava începe în clipa în care șmecheria încetează să mai fie excepția și devine ea regula. Nu e o teamă nouă. Ascultă prima gură care a scris cuvântul, pe la sfârșitul veacului al XIX-lea:

„Trebuie să fii șmecher ca să te procopsești în țara noastră.” Al. Vlahuță — una dintre cele dintâi atestări

Dezgustul are, va să zică, peste un veac. Iar mecanismul e crud și simplu: când toți sunt șmecheri, singurul lucru pe care nu ți-l iartă nimeni e să fii drept. Decența se rescrie ca prostie. Omul de bună-credință — cel care-și ține cuvântul, care nu sare rândul, care nu dă șpagă — ajunge, automat, fraierul. Poți iubi un Păcală. Nu poți iubi o țară făcută numai din Păcăle, în care n-au mai rămas boieri de păcălit — doar unii pe alții. (E aceeași lume netedă de la a-parea: masca lustruită, în care a fi ceea ce spui că ești pare o naivitate.)

IVGustul care face falsul

Reia acum imaginea monedei. Marginea zimțată — reeding-ul — a fost inventată anume ca să nu se poată tunde banul: ca nimeni să nu radă pe ascuns aurul de pe muchie și să-l dea drept întreg. Șmecherul e cel care a învățat să tundă moneda și să-i ștanțeze o pecete falsă de bun, ca să treacă. Are nevoie de palat fin tocmai pentru asta: numai cine cunoaște aurul adevărat știe cât de convingător trebuie făcut cel fals.

De-aici, cea mai rece lege a lumii lui, veche de când negoțul: banul rău îl alungă pe cel bun. Când falsul trece la fel de ușor ca adevărul, nimeni nu mai are motiv să dea adevărul — îl ține pentru sine ori îl scoate din circulație. Tot așa, într-o lume unde șmecheria trece drept istețime, cinstea se retrage, tace, pleacă. Nu fiindcă e învinsă în față — ci fiindcă a fost făcută de râs.

Contrafacerea nu strică o marfă. Strică încrederea în toate mărfurile.

VCea mai rece celulă

Coboară la fund. Cel mai rece lucru nu e furtul. E aplauzul. E clipa în care o cultură întreagă nu mai simte șmecheria ca pe o trădare, ci o admiră ca pe o inteligență — „ce șmecher!", spus cu invidie caldă, cu un zâmbet. Atunci corupția nu mai e fapta unuia; e gustul comun. Escrocul nu mai e ascuns; e model.

Iar cea mai adâncă izbândă a lui e asupra minții tale: a convins o țară întreagă că a discerne și a înșela sunt una și aceeași lucrare — că bunul-gust e doar o formă mai fină de viclenie, și că a mai crede altfel e o naivitate. Crezul lui e răsturnarea exactă a oricărui adevăr care rămâne: pentru șmecher nu există adevăr care să supraviețuiască folosului său. Adevărul e doar ceea ce poți vinde.

nota rece Nu orice istețime e șmecherie, și pagina asta n-o cere. Păcală care-l duce de nas pe tiran nu fură — se apără. Vina nu stă în ascuțimea minții, ci în direcția ei: istețimea întoarsă în jos, împotriva celui care s-a încrezut. Nu tăișul e păcatul, ci unde-l îndrepți. Iar proba nu e prostia — omul de treabă nu-i dator să fie fraier ca să fie cinstit — proba e măsura: gustă ca să nu fii mințit, nu ca să minți.
AURUL ADEVĂRAT tunsă ștanța falsă de „bun”
pecetea adevărului bătută pe metal prost — și sună a gol

Cine gustă ca să știe, e degustător. Cine gustă ca să mintă, e șmecher. Restul e aplauzul — și el sună a gol. Iar cât încă auzim golul din spatele peceții, încă putem deosebi aurul de metalul prost: dovada că palatul nu ne-a murit de tot.