ostentația

ostendere · a întinde

A întinde înaintea ochiului

Ostentația vine, prin franceză, din lat. ostentatio, din verbul ostentare, „a etala, a arăta cu insistență”. Iar acesta stă pe ostendere — „a arăta, a expune vederii”. Descompus: ob- „înaintea, în față” + tendere „a întinde”.

A arăta e, la literă, a întinde ceva înaintea privirii — a-l scoate în față, a-l desfășura sub ochi. Româna a moștenit chiar verbul: tendere → a întinde. Așadar ostentația e, din rădăcină, a-ți întinde sinele înaintea ochiului.

Exact ce nu face modestia: aceea ține linia. N-o întinde.

frecventativul

Gramatica face viciul

Aici e tăietura. ostentare nu e ostendere — e frecventativul lui: verbul făcut să însemne „a arăta iar și iar, a arăta cu insistență”. Nu s-a schimbat obiectul arătat. S-a înmulțit arătarea.

Și de-aici iese totul: a arăta o dată e informație; a arăta întruna e paradă. Repetiția e trupul faptei — ca la goană. Nu conținutul te dă de gol, ci frecvența. Dosarul nu reține ce s-a arătat; reține de câte ori.

vreau doar să împărtășesc→a întinde, iar

ostensibilul

Suprafața întinsă

Din aceeași rădăcină: ostensibil — „ținut la vedere ca fiind real; poate fi, poate nu”. Aici trăiește ostentația: întinde o suprafață a sinelui și o dă drept sine. Se examinează nu fapta arătată, ci potrivirea dintre suprafața întinsă și ce e sub ea.

Tot de-aici și portentul (ostentum) — semnul „întins înainte” ca să fie citit. Cel care se etalează se propune, fără să știe, drept semn, drept minune de descifrat. Poza cere să fie citită.

*ten- · frații întinderii

Pretenția și atenția

Rădăcina indo-europeană *ten- „a întinde” leagă trei corzi ale aceleiași scene:

ostentațiaob- + tendere

întinde sinele înainte, sub ochi.

pretențiaprae- + tendere

a pretinde = a întinde o revendicare înaintea ta. Frate bun cu etalarea.

atențiaad- + tendere

întinderea către — privirea trasă spre.

Toată tranzacția spectacolului, într-o singură rădăcină: unul se întinde înainte (ob-tendere) ca să te facă pe tine să te întinzi spre el (ad-tendere). Ostentația e o mașină de captat atenție — corzi întinse între cel ce se-arată și cel ce se uită. (Din același neam: tensiune, tendință, a distinde.)

tăietura · măsura scoasă la vedere

Măsura pusă sub reflector

În satul măsurii, fiecare abatere face altceva cu aceeași linie. Corupția o rupe. Orgoliul o ridică peste hotar (*ur- = „peste măsură”). Recunoștința o întoarce. Smerenia o pleacă. Modestia o ține — dreaptă, nevăzută.

Ostentația nu face niciuna dintre astea cu linia. O scoate din pământ și o pune sub reflector. Nu o depășește — o expune. Măsura ținută devine măsură etalată; virtutea care nu se arată devine arătarea ca virtute.

Și-aici se închide cercul, cu tăișul lui cu tot: când virtutea însăși e întinsă la vedere — „modestia mea”, spusă tare — ostentația ajunge să poarte chiar numele geamănului ei. E singurul loc unde cele două pagini se ating: modestia se arată, și încetează.