A se preface în piatră
Verbul e limpede în alcătuire: a împietri = în- + piatră (din lat. petra, iar acesta din gr. πέτρα). DEX-ul îi urmărește alunecarea în trei trepte: mai întâi concret, „a se preface în piatră, a deveni tare ca piatra”; apoi la trup, „a rămâne pe loc, nemișcat; a încremeni, a înlemni”; și, în fine, la suflet, „a deveni sau a face să devină insensibil”.
Aceeași cădere, urcând de la materie la inimă: ce se face piatră nu se mai mișcă, iar ce nu se mai mișcă nu mai simte. Împietrirea e, la propriu, o oprire a așezării — exact opusul gestului din care se naște credința.
Împietrirea inimii
Greaca Noului Testament are un singur cuvânt pentru asta, și cade drept pe temă: σκληροκαρδία (sklērokardía) = sklērós „tare — fiindcă uscat, fără umezeală” + kardía „inimă”. Nu o inimă rece, ci o inimă secată: piatra e uscăciunea dusă până la capăt. Thayer o glosează fără menajamente: „lipsa percepției (duhovnicești)” — inima care nu mai vede.
Apare de trei ori: la Matei 19, 8 și Marcu 10, 5 (îngăduința divorțului, „pentru împietrirea inimii voastre”), și — cel care ne privește — la Marcu 16, 14, unde Cel înviat mustră pe cei unsprezece „pentru necredința și împietrirea inimii lor”. Cele două cuvinte, așezate umăr la umăr: necredința și împietrirea. Textul le numește împreună fiindcă sunt una — împietrirea este necredința văzută dinspre inimă, credința care a căzut prin lipsă.
Inima s-a făcut piatră și nu mai primește niciun reazem: „n-am să cred nimic, n-am să mă încred în nimeni.”
Nu-i totuna cu îndoiala
Aici lama trebuie ținută cu grijă, ca să nu se taie singură. Casa aceasta trăiește din a întreba, din a cerne, din a nu înghiți. Viciul nu este îndoiala. Îndoiala care întreabă „de unde știu că ce cred e adevărat?” e chiar lucrarea sănătoasă a inimii — credința care își cercetează reazemul înainte de a se lăsa pe el.
Împietrirea e altceva: îndoiala care s-a închis pe veci. Nu mai întreabă, fiindcă a hotărât dinainte că nu e nimic de aflat. Prima sapă; a doua zidește gura gropii. Se deosebesc după un semn simplu — îndoiala vie rămâne deschisă la un răspuns; piatra nu mai așteaptă niciunul.
De aceea împietrirea își pune mereu haine bune. Se numește pe sine realism refuz, luciditate răceală, „nu mă mai păcălește nimeni” „nu mă mai atinge nimeni”. Toate spun același lucru: am închis. Iar a nu mai putea fi mințit și a nu mai putea fi încredințat sunt, la piatră, aceeași stare.
Rareori răutate, adesea rană
Ar fi nedrept — și tocmai lipsă de discernământ — să lăsăm piatra drept păcat și-atât. DEX-ul însuși păstrează, într-un exemplu, adevărul cel greu: „După suferiri multe inima se-mpietrește.” Și celălalt: „Sufletul ei se împietrise de amărăciune.” Cel mai adesea inima nu se face piatră din trufie, ci din durere — s-a lăsat o dată pe un reazem, reazemul a cedat, și a jurat să nu mai coboare niciodată.
Asta cere o notă cinstită, nu o osândă. Împietrirea poate fi apărare, nu răutate. Dar rămâne cădere: apărarea care nu se mai ridică ține pe dinafară chiar și mâna care ar vindeca. Iar drumul înapoi nu e o poruncă („crede!”), ci un lucru mic și cald — a cere ajutor este deja credință la lucru: inima care întinde o mână recunoaște, prin chiar gestul ei, că undeva ar putea fi un reazem. (Vezi nădejdea și deznădejdea — piatra credinței și golul nădejdii sunt vecini de zid.)
Piatra nu mai poate fi mințită. Dar nici încredințată. Cine se face stâncă, ca să nu mai cadă niciun reazem sub el, a scăpat de amăgire cu prețul de a nu mai putea crede nimic.