a răstigni

I Unealta

Întâi, o mașină de spaimă

Înainte de a fi orice altceva, crux a fost o unealtă — parul de care se ucidea cel mai de jos. La romani, răstignirea era moartea sclavului și a tâlharului, o osândă de care cetățeanul era, prin lege, ferit. Cicero cerea ca însuși cuvântul „cruce" să fie ținut departe nu doar de trupul, ci și de gândul, de ochii și de urechile unui cetățean roman. Un cuvânt de care te fereai să-l rostești.

De aceea purta rușinea chiar în vorba de rând: i in malam crucem — „du-te-n crucea cea rea" — era sudalma de fiecare zi. Roma a deprins meșteșugul de la cartaginezi și l-a făcut spectacol de stat: nu o pedeapsă, ci o demonstrație. Se ucidea la drum, la vedere, ca toți să priceapă cine ține sabia.

II Întinderea

A răstigni înseamnă a sili

Verbul e slav, nu latin. A răstigni vine din rastegnǫti, de la tegnǫti — „a trage, a întinde"; iar Miklosich îl glosează fără menajamente: „a sili". La literă, nu spune „a bate în cuie", ci a întinde brațele în lături — a desface un trup până la marginile lui.

Pe grinda de inimă, aceeași întindere e îmbrățișare. Aici e scripete. Deschiderea brațelor unui om e un stânjen — o unitate de măsură; iar pe cruce, omul e întins ca să încapă în măsură, socotit, pironit la o lungime dată. Măsura, care sus e dar, aici e pat de tortură: trupul făcut etalon. De la aceeași rădăcină latină a crucii vine și excruciating — ex-cruciare, durerea scoasă prin cruce, dusă până unde nu mai poate.

III Povara

Se cară doar bârna de-a curmezișul

Osânditul nu ducea crucea întreagă. Ducea doar patibulum-ul — bârna orizontală — proptită pe ceafă și pe umeri, de-a latul spatelui, până la locul unde avea să fie ridicat pe stâlpul care aștepta deja înfipt. Greutatea nu și-o alegea; i se punea pe umeri.

De aceea „fiecare cu crucea lui", rostit ușor de cel care n-a cărat nimic, e o minciună blândă. Patibulum-ul nu-l ridici singur de jos — ți-l așază altul pe spate. Grinda orizontală e povara pusă de o mână străină.

IV Răscrucea

Brațul care cerne

Orizontala desparte. Cei doi tâlhari sunt puși unul de-a dreapta, unul de-a stânga (Luca 23): aceeași cruce, doi oameni, două capete de drum. Nu e loc neutru la mijloc — brațul te trimite ori într-o parte, ori în alta. E chipul răscrucii: locul care te silește să alegi, fiindcă drumul înainte s-a terminat.

Tot pe orizontală stă și nodul care nu se desface. În textele vechi, o cruce (crux) se pune în dreptul pasajului ce nu poate fi înțeles și nici îndreptat — crux interpretum, „răscrucea tălmacilor". De aici a crescut crux = miezul, dificultatea centrală; și crucial — prin instantia crucis a lui Bacon, experimentul de răscruce care hotărăște. Cuvântul care înseamnă chin înseamnă și punctul unde se decide totul. Nu-i mirare: pe cruce, chinul este hotărârea.

V Dijma

Zecimea smulsă

Și mai e o cruzime pe grinda aceasta, mai puțin sângeroasă, mai răbdătoare: luarea zecimii. Cuvântul o ascunde bine — dijmă vine, prin slavă, din latinescul decima, „a zecea". În Țara Românească i se zicea vinărici: din zece vedre de vin, una, plătită domniei. Sună a obicei. Era o luare: a zecea parte a rodului, ruptă de la cel ce muncise, fiindcă altul avea puterea.

Și cuvântul spune încă mai mult decât vrea. Verbul a dijmui înseamnă și „a decima" — a pricinui pierderi mari, morți; decimare, la romani, era osânda unei unități prin uciderea fiecărui al zecelea om. Aceeași zecime, dintr-o singură rădăcină: smulsă ca bir, luată ca sânge. (Fața ei de dar — prinosul, „strugurii lui Dumnezeu" — și ștanța întreagă cu trei fețe se bat în cuie la cui: etete.ro/carstov, în lucru.)

✕ Catastif

Cuvintele care fac blândă cruzimea și dreaptă luarea

Fiecare unealtă își are eufemismul ei — vorba care o îmbracă în cuviință. Tăiate, arată ce sunt: