Kriticos · fața rece a monedei „binecuvântare"
a tămâia
verb · a cădi cu tămâie · a linguși · lauda dată în sus
Lauda care curge numai în sus.
Verbul
A tămâia înseamnă a cădi cu tămâie — a legăna cădelnița, fumul cel mai sfânt, spre altar, spre icoană, spre cel care nu se vede. E, întâi, a cinsti ce e mai presus de tine. Dar limba a păstrat și celălalt înțeles, cel de toate zilele: „a tămâia pe cineva" e a-l linguși — a-l cădi ca pe un sfânt fiindcă ai nevoie de el. Același gest, întors de la cer spre un muritor.
Cădelnița întoarsă
Cineva a luat cădelnița și a întors-o spre un om — spre unul cu putere, cu pungă, cu semnătură. Din clipa aceea, tămâierea nu mai urcă spre cer; urcă spre cine te poate ridica. E vorba bună dată nu ca să înalți pe altul, ci ca să te urci tu pe spinarea lui. Fața caldă a acestei monede — binecuvântarea — dă și nu așteaptă nimic. Tămâierea laudă și așteaptă tot.
Lauda care cere
Se cunoaște după direcție. Binecuvântarea curge în jos și-n lături — spre copil, spre cel mic, spre cel de lângă tine. Tămâierea curge doar în sus, spre cine te poate răsplăti. De-aici proba cea mai simplă: nimeni nu tămâiază un cerșetor. N-are ce-i cere. Lauda care nu cere nimic e binecuvântare; lauda care se oprește exact la ușa celui tare e cădelniță.
Ștampila
Uite cum se subțiază un cuvânt sfânt: „a-și da binecuvântarea" a ajuns să însemne doar a-și da voie. Binecuvântarea cea mare — a lui Dumnezeu peste lumina dintâi — scăzută la încuviințarea celui tare. Lingușitorul și cel care cere aprobare beau din același pahar: amândoi au nevoie de un cap mai sus decât al lor.
Iar tămâia are un dar viclean: fumul e frumos, dar nu-l lasă pe celălalt să te vadă limpede. Cine e cădit prea mult ajunge orb la sine — nu mai știe ce e adevăr în laudă și ce e nevoia altuia. De-aceea curțile puternicilor sunt pline de fum: acolo nu se mai vede nimeni pe nimeni.
Notă rece. Vina nu e lauda. Lauda adevărată există — și e binecuvântare (vezi fața caldă). Vina e direcția: vorba bună dată în sus, ca să iei, nu în jos, ca să dai. Nu fumul minte, ci fumul pus să acopere o mână întinsă.
A tămâia nu e a binecuvânta — e a cădi ca să iei. Fumul e frumos ca să nu te uiți la mână.
Binecuvântarea vrea binele tău chiar dacă pleci. Tămâierea vrea să nu pleci, fiindcă are nevoie de tine. Una deschide mâna; cealaltă o ține întinsă.